*fotografii de Tibi Lupea

La inceput, am fost fascinat de Bucuresti.

Ma fascina marea de oameni care se revarsa pe strazi, care te inghitea si te facea sa te simti mic si neinsemnat, care te facea sa te pierzi de tine insuti si de tinta pe care o aveai in minte. Ma fascina indiferenta ce plana asupra fiecarui trecator, distanta si aroganta cu care erai privit in treacat la metrou, sau zambetele retinute si pline de superioritate la auzul accentului moldovenesc. Ma fascinau cladirile impunatoare, cu arhitectura greoaie, ce te dominau cu prezenta lor masiva. Ma fascina traficul nebun, care se amesteca cu mirosul intepator de gaze arse si cu sunetul sfasietor al claxoanelor folosite excesiv. Ma fascina viata trepidanta ce pulsa in venele Orasului si senzatia a durat cativa ani. Era si normal. Eram un copil in pragul adolescentei, proaspat venit dintr-un orasel de provincie cu idealuri mici si vise pipernicite.

Apoi am urat Bucurestiul…

Atunci cind am realizat mizeria ce invaluia Metropola. Am vazut-o reflectandu-se in fiecare balta de pe trotuar in care un bocanc pasea cu nesimtire improscand noroi in toate partile. Am vazut-o din ce in ce mai clar pe buzele oamenilor care deschideau gura sa-mi vorbeasca si in mintile celor care ma invatau si ma educau la scoala. Am vazut-o trecand in tromba pe rosu, starnind nori de praf in sufletul meu.

Am inceput sa inteleg ca asta este adevarata fata a Orasului: manjita de comportamentul locuitorilor. Si ca in acele cladiri frumoase, traiesc oameni.

Apoi am acceptat Bucurestiul.

In cele din urma, m-am resemnat. M-am integrat incercand sa pastrez urma ratiune, caci altfel stiu ca m-ar acapara. Am invatat sa convietuim. El imi da doza de tragedie urbana zilnica, eu traiesc in El facandu-l sa prospere si sa se propage. Bucurestiul in sine este un organism parazit.

Popularity: 49% [?]

Vad zilnic aceleasi figuri, bat zilnic aceleasi drumuri, intalnesc zilnic aceiasi oameni, vizitez zilnic aceleasi locuri, stau zilnic la aceleasi cozi, ma inghesuiesc zilnic in aceleasi metrouri imbacsite. Zilnic imi urmez cuminte rutina. Sunt docil, nu ma revolt, ma comport exemplar, ca o oita in turma sa. Nu asa ne invata si Isus? Sa fim niste oi proaste ce-si urmeaza tamp, ciobanul? Deci ma incadrez in tiparele banalului. Traiesc democratia perfecta: toti suntem egali intru prostia noastra. Acum fii sincer, nu-i asa ca la fel esti si tu? Si ca niciodata nu ti-ai pus astfel problema? Ca totul a devenit un reflex? Ca te refugiezi in universul tau cladit din amintiri, vise prostesti si aspiratii absurde, in timp ce corpul tau stie unde trebuie sa ajungi, cand, ba chiar se opreste singur la cate un chiosc atunci cand are nevoie, plateste singur, timp in care tu esti absent? Percepi, observi si incerci sa scapi. Negarea realitatii a devenit o necesitate, o ultima tactica de autoprotectie a ratiunii impotriva rutinizarii inevitabile…Ar trebui sa te gandesti bine la asta si la tinzi sa devii. Nu pretinde ca tu esti impotriva curentului, pentru ca nu e asa. Toti suntem niste robotei ce functioneaza la capacitate maxima, angrenati intr-un mecanism urias care depinde de noi, in timp ce si noi depindem de el. Deci gandeste-te ca incet incet devii una cu societatea si iti pierzi identitatea ca om, ca fiinta rationala. Nimeni nu are nevoie de tine sa gandesti,are nevoie sa tragi la jug, sa prestezi munca primara, care te epuizeza fizic si psihic.
Asa ca macar astazi, ia o pauza. Fii altfel. Fa ceva diferit, indiferent ca inseamna sa porti negru in loc de alb, sa iti inchizi telefonul in loc sa ramai prins in discutii interminabile, sau sa pleci cu 2 minute mai tarziu de acasa. Important e sa constientizezi banalitatea vietii si sa lupti impotriva ei. Nu lasa rutina sa te acapareze si sa te degradeze ca om…

Popularity: 10% [?]

Dupa cum scriam intr-un articol anterior, probabil singura fericire pe care o mai poate cunoaste un om batran este respectul. Exact la asta ma gandeam cand am ajuns in statia de autobuz de peste drum de casa de pensii, de langa parcul Tei. Ma uitam la mosuletii aia hiperactivi care se agitau pe trotuar, fara tinta incurcandu-i pe toti trecatorii, in mare parte studenti in drum spre examen. In spatele meu doua stafide, proaspat proprietare de pensie discutau vesnicul subiect de interes general, noua generatie. Nu am retinut totul pentru ca ascultam muzica, dar am retinut in special tonul, artagos,gata de harta cu care comentau cum un sofer nu le-a dat prioritate si le-a injurat pentru ca se miscau prea incet. Si asta a trezit multe intrebari in mintea mea. De ce considera ei ca totul trebuie sa se invarta in jurul lor? E adevarat au avut probabil o viata grea, plina de esecuri si deziluzii, e normal sa-si planga de mila, dar de ce trebuie sa improaste cu noroi in noua generatia? De ce considera dumnealor ca numai ele sunt injurate pe trecere de pietoni? Poate si eu sunt, cu toate ca eu ma misc inca destul de repede. De ce considera ca respectul se capata odata cu varsta? Eu zic ca intai si intai trebuie meritat. Pentru ca nu imi vine sa ma inclin in fata unei pensionare care ar putea sa-mi fie bunica si care injura si blesteama mai rau ca mine. De ce nu se gandesc ca noua generatie a fost crescuta de ei? Si deci poate esecul nostru li se datoreaza. Aceleasi ganduri ma chinuiau si cand am urcat in autobuz, si o batrana a inceput sa ma impinga disperata sa merg mai in fata, afisand o mutra agasata. Am mers mai in fata. O grasanca a inceput sa se zbata ca vrea sa coboare la prima. M-am dat. S-a frecat de mine de mi s-a facut greata…Ma intreb oare asa o sa ajung si eu?O sa uit ca pentru a fi respectat trebuie sa respect si eu? Pentru ca si eu am fost odata tanar? Am fost invatat ca batranetea inseamna intelepciune nu nesimtire si violenta.

Popularity: 10% [?]

Hai sa vorbim despre fericire. Lasa-ti pentru cateva clipe mintea sa zburde in voie, relaxeaza-te, si gandeste-te la ce inseamna pentru tine fericirea. Incearca sa o vizualizezi cu ochii mintii. Sunt sigur ca vezi ceva concret: vezi un teanc de bani, vezi persoana iubita, te vezi seful unei mari companii, in fine, vezi ceva palpabil. Dar acum inceraca sa vizualizezi ce l-ar face fericit pe altul. Uita-te pe strada, la primul batranel care merge adus de spate prin mocirla de pe trotuar. Pe el ce l-a face fericit? Aceiasi bani, aceleasi persoane, aceleasi aspiratii materiale pe care le ai si tu? Sau poate l-ar face fericit doar faptul ca te gandesti in acest moment la el? Ei bine, concluzia pe care trebuie sa o tragi din acest exercitiu este ca fericirea nu are forma si consistenta. Este efemera si capricioasa si variaza de la om la om. Si odata cu varsta intelegi ca fericirea persistenta este cea sufleteasca, nu cea materiala.Da, vei spune ca uite cu banii,iti poti lua tot ce vrei si asta sa te faca fericit. Dar nu uita ca si acestia se pot termina. Si atunci tot ce mai ramane este respectul. Asta ne face cu adevarat fericiti. Respectul celorlati, dovada ca existenta nu ramane neobservata. In sine omul este definit ca un animal social. De aceea compania semenilor ne este necesara, suntem dependenti de ea. Iar respectul ne asigura ca nu suntem singuri, ca suntem apreciati si iubiti. In final iubirea este o forma de respect suprem. Insa cum am mai spus, nu are forma, nu vine impreuna cu un ghid de utilizare.De asta este atat de greu de atins, dar se invata.Se invata gandindu-te mai mult la ceilalti ca indivizi si nu ca masa de oameni. Si vei sti sa respecti atunci tu insuti te vei respecta.Atunci vei putea spune cu adevarat cum arata fericirea. Asa ca data viitoare cand intorci spatele unui om, cand il jignesti, si cand ii zdrobesti onoarea, gandeste-te: pe el ce l-ar face fericit?

Popularity: 13% [?]

Azi eram hotarat sa scriu despre altceva, insa, plimbandu-ma pe holurile facultatii am gasit acest articol de Octavian Paler pus la un avizier, si citindu-l, m-a impresionat atat de mult incat nu m-am putut abtine sa nu il public aici:

“Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai inguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea tarziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi, dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar invatam mai putin.

Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce in ce mai putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei incete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si
relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile in care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile in care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste
vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior. Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare si in care poti decide fie sa impartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi acest mesaj.

Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine.

Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.

Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.

Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati.”

Popularity: 6% [?]