Mesele in familie sunt un moment sinistru in viata oricarui copil normal la cap. Daca vrei sa ai un adolescent alienat, un Ramaru de doua ori mai epileptic, sau un Hannibal Lector gurmand, du-l de cat mai multe ori in copilarie in vizita, sau invita rudele la o cafea saptamana de saptamana.

Si ca sa nu spuneti ca mint vom face un experiment cu tovarasul Nicusor
care de cand nu l-am mai supus la experimente obscene a ruginit amarat intr-un sertar al mintii mele.

Nicusor a protestat cat de mult a putut cand i-am facut propunerea de a-si vedea din nou rudele reunite dar e minor si nu poate comenta.

Asa ca la ora soneria suna cu indarjire si diferite matuse, unchi strabunici, cumnati, cuscri, cumnati, verisori si alte creaturi incep sa se reverse pe usa de la intrare, in sunetul taios al tipetelor extaziate ale revederii asezonate cu diverse grohaituri amicale barbatesti.
Nicusor spune saru’mana cu jumatate de gura dupa cum l-a instruit mama lui inaintea evenimentului. Toti se apleaca asupra lui acoperindu-l cu imbratisari si sarutari fetide care nu au nimic amabil sau familial. Mirosul de parfum ieftin il ametesc.

Intreg efectivul se muta in sufragerie unde masa este pusa si unde alcoolul incepe sa curga din belsug. Nicusor sta amarat pe scaun in fata aperitivelor, fara sa fie sigur daca poate sa se apuce sa manance sau trebuie in continuare sa zambeasca absent babornitelor care se straduiesc sa nu-l deoache. Alege a doua varianta.

Discutiile incep sa se imparta. Barbatii politica, femeile gospodarie. Copilul ajunge undeva intre, ramanand complet abandonat si ignorat. Nu e vina lui, e doar o victima colaterala. Din cand in cand cate un unchi il intraba cum merge cu scoala. Bine, evident. Felicitari, incurajari si aplauze.

In sfarsit se mananca. Zdranganeli de tacamuri pe portelanul farfuriilor”bune”. Mancarea prea multa, prea grasa ii amplifica dezgustul si discomfortul. De la bautura glasurile se ascut si prind niste acute amenintatoare. Rasetele sunt isterice si nimeni nu-si mai aminteste de Nicusor.

In jurul orei noua, Cineva are totusi inspiratia de a da pe desene animate, astfel incat sa nu asiste toti la o sinucidere in direct de plicitiseala. Nu ca ar avea vreun rost, de vreme ce toti se agita prin fata ecranului, iar de auzit ceva, nici vorba.

La ora zece mama il scuza ceremonios pe Nicusor si il trage spre dormitor; tocmai incepuse desenul lui preferat, dar e timpul sa se culce. Chiar daca nu va adormi decat dupa ora doisprezece cand toti vor fi plecat.

Intins in pat personajul nostru isi afunda capul in perne incercand sa acopere zgomotul:
-Cand voi fi mare, eu nu voi avea rude. Niciodata.

Strada mea se transforma. Din greu. Bine nu chiar strada mea ca eu stau pe o alee dosnica cu aurolaci culti care lectureaza Libertatea. Sau cu soferi cimpanzei care ocupa 4 locuri de parcare cu un Smart din ala de buzunar.

Dar cartierul meu se schimba. Vazand cu ochii. Cat tragi cu aspiratorul prin sufragerie, au aparut doua banci. Cat te uiti la un episod din South Park au mai aparut trei. Pana dimineata se renoveaza si biserica, planteaza niste panselute perene, mai fac o banca, o crasma si un gard. O sa spuneti: Ei bine si ce e rau in asta? Evoluam. Se schimba ceva.

Insa azi dimineata, cand bumac de somn m-am izbit de cele doua sarme sudate unduios peste drum de parcul Tineretului pe post de gard, brusc orice urma de disertatie filosofica ar mai fi bantuit prin mintea mea s-a precipitata intr-un potop de injuraturi spurcate pline de realism concret.

Si atunci am inteles. Omul e dependent de schimbare. Oricare ar fi ea. Daca in iad s-ar planta palmieri in flacari toti damnatii ar izbucni in aplauze chiar daca in acel moment ar fi violati in grup de toate cohortele dracesti. daca plantam o termocentrala in Herastrau toti vor face temenele. Important e sa schimbam. In acest mod simplu Am reusit sa traim sub fascisti, capitalisti, comunisti, romani, vizigoti, mongoli, extraterestri doar cu dulcea iluzie a schimbarii.

Chiar daca schimbarea asta inseaman iu gard oribil pus fix in drumul tau, incarcat de inutilitatea si apasat de un simt estetic sinistru.

Copii sunt viitorul natiunii. Am inceput sa ma indoiesc cu mult timp inainte cand varsta mi-a permis sa imi ridic nasul din benzile desenate cu Batman si sa constientizez valoarea individuala ca principiu de baza. Si am realizat ca toti pustii cu care ma jucam pe dupa blocurile prine de grafitti nu au alte perspective de succes decat intr-o sfera a domeniului infractional atat de productiv in Romania.
Mi-am amintit de acest principiu existential in timpul calatoriei zilnice cu metroul in timp ce eram imbrancit de o gasca de copilasi de scoala primara scosi de doamna invatatoare la o plimbare cu scop educativ.

Era prima lor calatorie cu metroul, sau cel putin asa parea din entuziasmul cu care se zgaiau pe fereastra pe care nu se vedea oricum nimic si cu care tipau la fiecare frana mai imbecila. cata inocenta, cata puritate si bucurie primara, nealterata de interesele personale…

Mai multi pasageri ii priveau si zambeau contemplativ amintindu-si poate de propriile odrasle care deja tipa ca vor ipod si ca blugii aia nu au paiete, si ca difuzorul telefonului nu acopera galagia din Ratb. Dar nu stiu cati dintre ei realizau exact la ce se uita:

La viitor. La materia prima ce va fi irosita printr-o expunere la societate, devenita in timp o caldura bolnavicioasa ce altereaza aluatul din care este plamadita persoana, omul. Toti acesti copilasi inocenti vor deveni adolescentii comozi de maine, pentru care viata nu are un parcurs anume, ci se rostogoleste din inertie la vale.

Atentie se inchid usile.

O tiganca isi trage copilul grabindu-se sa apuce metroul. Copilul cade. Tiganca il trage in continuare.Copilul se ridica si isi incaseaza palma cuvenita, probabil. Lipsa valorilor morale simplifica tot.

De ceva timp am inceput sa ma invart si eu in propriul meu cartier. Nu de alta dar dupa 7 ani inca nu ii stiu exact toate coordonatele spatio-temporale (nu stiu de ce temporale, dar suna bine) si nu strica niciodata sa afli unde poti pune rama la un tablou si de unde poti sa iei carnati vintage sezonul 2000 la pret redus.

Insa cu aceasta ocazie, alaturi de constatarea ca doua saloane de frumusete s-au desfintat si ca in locul lor au aparut altele doua plus o crasma, am facut o descoperire uimitoare: existenta unui club exclusivist ce isi are sediul langa un chiosc de ziare, in aer liber.

Membrii? desigur, toti barbati cu asistenta periodica a lu’tanti de la chiosc. Toti, demni stau protapiti in fiecare weekend cu privirile usor incruntate, cu mana in buzunarul pantalonilor si cu gura ascunsa in gulerul lustruit de jeg al hanei. In mana un pahar de plastic cu un lichid aramiu. Discutiile sunt aprinse.

Am asistat de la o oarecare distanta la aceasta scena timp de cateva saptamani, insa curiozitatea m-a facut sa ma apropii de cateva ori de chiosc, ba chiar sa si cumpar cate un ziar, doar pentru a afla ce se pune la cale.

Apropierea mea intrusiva a ridicat imediat suspiciuni, iar doi dintre membri, tineretul clubului(undeva la 45 de ani), s-au ridicat de pe bordura pentru a-si etala masculinitatea imbibata de alcool. M-am facut ca rasfoiesc ziarul incercand astfel sa le adorm banuielile. Discutiile se reiau treptat dar soptite.

Subiectele? Spinoase. Polititica, sport, femei, bunastarea sociala, tot ce ar putea interesa un gentleman adevarat. Iata ca cineva se gandeste si la noi, muritorii de rand, si cauta solutiile in cel mai “de baza” mod cu putinta:la un pahar.

M-am indepartat fericit, prin mirosul de statut ce ii inconjura(doar ca o diversiune, asa) si rasunandu-mi inca in minte mesajul codat: “mai toarna-mi ba un pahar, colea!”

Articole kilometrice despre profunzimile nebanuite ale dragostei. Analize la sange ale sentimentelor ce stau la originea ei. Dihotomia intre dragoste si sex. Eviscerarea iubirii. Gasesti de toate. De la siropuri gretoase colcaind de sentimentalism la analogii filosofice dar lipsite de substrat.
Cea ce lipseste intradevar e cerebralitatea de a gasi esenta si de a raspunde la intrebarea: oare dragostea e chiar se reduce la superficialitatea pasiunii, dorintei si instinctului de magar in calduri gata sa necheze dupa fiecare femela pe strada?
Si oare nu suntem noi ipocriti cand, dupa ce ne lansam in joculete frivole la adresa sexului opus, in care facem dn sexism o mandrie, avem totusi curajul sa imbratisam notiunea de romantism ca o caracteristica definitorie?
Poate totusi ar fi bine sa realizam ca nu totul se reduce la emotiile primare (”te iubesc!” “tu esti totul pentru mine!”) care mascheaza cu succes pasiuni si dorinte carnale, ci la respect. La respectul de a-ti privi partenerul ca pe un om, care trebuie sa ofere, dar si sa primeasca.
Pentru ca daca il vei respecta, il vei iubi, si din respect ii vei oferi totul pentru a fi fericit, si viceversa. si atunci abia ajungi sa intelegi ca restul discutiilor ajug sa se incadreze in categoria celor mai jalnice si mai inutile din cate ai purtat vreodata. Atunci toate “problemele” cu care umpli pagini intregi, dispar.
Si cand te gandesti ca solutia sta intr-un singur cuvant:respect. Atat de subapreciat in ziua de azi…